Atât de aproape

cade larma la intrarea în tăcerea fără glas, paravanul în spatele căruia se desfășoară drama în cele mai adânci taine.

tablourile mele vor putrezi într-un șopron în care mi se va îngădui să le las, și eu însămi, da, Doamne, eu nu voi mai avea acoperiș deasupra capului și-mi va ninge în ochi ca să mă vindec de această mândrie tristă și grea.

rătăcită în sfera unui vis, strivită de mine însămi, aștept clipa când va trebui să le întind din nou în mine, în ordine, la rând, convertind tăcerile în muzici, încercând să mă vindec îndeajuns de mult, până acolo unde, în fiecare zi, cercul acesta mă va scoate la iveală din străfunduri de trăiri despre care nici acum nu știu nimic.

va trebui să le ascund în altceva. și-mi voi închipui că pierd o mulțime de timp căutând un loc prin întunericul transparent în care îmi voi recunoște doar mâinile cu degetele răsfirate, scormonind, pipăind orbește, mișcându-se singure acolo ca niște animale acvatice, cercetând pământul azvârlit din mine, adulmecat în grămezi mari și să-l îndes laolaltă înapoi, dar nu știu sigur dacă apoi mă voi mai putea reînchide. și-am să încep să caut fisura din tavan: pietrele, ecuația dialogului, orizontul așteptărilor, apoi îmi voi asculta singurătatea care mă va ataca în pustia mea, tulburându-mi visele mărunte: hiperbola deznădăjduită a drumului, așteptările uzate, înșelătoarele dorinți.

dintr-odată culorile se vor schimba în ochii mei pe care i-am închis printre lacrimi ca să nu mai fiu nevoită să văd. lumina fierbe temerile pe străfundurile pereților iar fereastra aceasta nu mă mai ajută. întunericul din ea pare atât de compact încât mă tem că s-a transformat într-un zid de care mă voi izbi.

cum oare sufletul să-mi țin, și-acum
pe-al tău să nu-l atingă?
pe noi ce ne atinge doar,
ne leagă strâns precum un sunet clar
de-arcuș –
ori ce artist ne are-n mâna sa?

jarul arde mocnit în candela care se va lăsa, până la urma urmei, stinsă de o greutate într-un miros de ceară amestecat cu întuneric, dogoarea ei va urcă ca un voal negru. și-ascult un gând – cenușă-ngălbenită-n timp.

oasele regretelor se frâng în brațele lui Lethe, rătăcind prin sferele simfoniilor, și mă anin… amin, amin în rugăciuni nemărginite, amintindu-mi acele cuvinte ce făcutul Timp le-a născut mai demult.

trăiesc aproape aievea, cu palmele făcute pâlnie, tac în fața ferestrei:
⎼ cine-i acolo?
iar cel care îmi răspunde, întreabă:
⎼ bine.
și intru, rămânând aici

până când simțurile îmi vor pieri unul după altul, mai întâi văzul, apoi voi începe să mor, să mor încet și fără mângâiere pe toată suprafața întinsă cu degetul ca pe o culoare pe pânză. culoarea îmi va memora absurdul – plasmă imaginară.

respir griul spectral în urmă-le pe toate
iar pe tine mi te-adun în prăpăstiile mele cu gândurile făcute nimb
până acolo,
dincolo de durere.
și nu mă gândesc la teamă,
nu gândesc,
în general,
deloc:
merg.

ușile înalte se deschid, scâncind în urma mea, în față și de-asupra mea. încăperile prin care trec sunt ninse și liniștite. în sfârșit, simt adierea adâncului, înțeleg că am ajuns. fereastra cu noaptea e în fața mea, iar de jur împrejur, pe jumătăți de pereți ronțăiți de vremuri până la cărămidă, tablourile. ridic lumânarea cât pot de sus. da, aici erau tablourile. aproape că nu li se mai văd culorile și abia acum îmi este limpede că totul se potrivește atât de bine în acest amestec de întuneric cu tristețe și cu parfumul unei singure zile care, acum, se tot împinge înapoi…

brațul mi-a amorțit și tremură, dar ridic mereu lumânarea… zorii-s ajunși în aceste încăperi complementare în care lumea mea începe să dispară într-un cuvânt în care am mai trăit odată. tu.

YouTube

Anunțuri