Oneirosime (4) – Viața ca un glonț

tus - abstract - Noiembrie jurnal.jpg

Distopie – grafic/ tuș negru – (my drawing)

tușesc pe înfundate din cauza luminii artificiale care îmi bate în ochi. îmi ridic ochii către cer… încă e devreme. într-o limbă necunoscută, strivesc cuvinte de cerul gurii – reci și amare. răul de a trăi și boala asta de a fi lipsită de toate sensurile, cu excepția unuia singur, pătrunde în toate fibrele trupului meu și mă tulbură. respir prin niște tuburi care se alimentează la niște anatomii distopice. bănuiesc că pe partea cealaltă de mine e capătul universului. aud același scrijelit al vârfului acului pe prima mea disperare – sunet uscat, provocat de apropierea ascuțită a domnului doctor. atât cât să mă pot scurge pe treptele micii mele golgote, sângerez ultima gură de aer. eu am ales. m-am ridicat puțin la viața aceea și așa aruncată peste mine în scârbă. știu că acolo, pe partea cealaltă, se poate muri aceeași viață mușcând din viața altora cu aceeași sete a mersului cu pașii pârguiți de durere. bănuiesc. bănuiesc că nu știu cu ce am greșit. m-am împovărat cu o mare tristețe, o vlăguire enormă, o oboseală în gesturi pe care niciodată nu le-am făcut. călătoresc urmându-i pe ceilalți, neavând habar cum să mai ating imediata lor apropiere și nu știu de ce le caut privirea adulmecându-le urmele pe ape, cicatricile, mușcăturile. atât de albă nu le pot trăi pe toate. dar acum sunt cu alegerea făcută. sau, așa cum pare uneori, altcineva a ales în locul meu. eu doar am primit impactul vieții. nu în exterior, ci pe dinăuntru, acolo unde sunt făcută din fibre albe, din carne vie, din sânge neocrotit. oricum, știu de milioanele de primejdii care m-ar putea strivi, însemnându-mi destinul în temeiul unui sentințe crunte cauzate de nevinovăție și pe care nimeni nimeni nu ar mai putea-o tăgădui astă dată. nu îmi dau seama ce anume m-ar putea elibera preventiv de teama prinsă în cârligele astea marinărești și cu ce ironie a sorții aș mai putea înțelege ceva din tăcerea aceasta favorită, cu bătăile ei invizibile care m-au pătruns cu durere adâncă și fără nume. a mai rămas puțin din fitilul lumânării făcute să îmi tremure pe zid oasele discrete și branhiile tumefiate. pâlpâie năvoadele cerului în cearcănele mele și pipăi cu cilii mei albaștri zidul care îmi strânge pielea, cărămidă cu cărămidă. vibrez ca un păianjen de umezeală la fiecare respirație, dar nu scot niciun sunet. doar o parte din creierul meu se smulge cu totul din fiecare microlitru de lichid care curge prin mine pârâu de măruntaie spre baierele pământului. alunec într-o levitație bizară, insignifiantă, devin aproape și mai imposibil de atins. gândurile mi le simt legate într-o poveste brutal de delicată – și soarele exista și pe timpul nopții. da, e o poveste care nu poate exista decât scrisă alb pe alb, cuprinsă vag în cuvinte și toate fără ca cineva să fie de fața. așa cum și iubirea poate dura pe drumul singurătăților și prin toate locurile reci așezate la temeliile catedralelor binecuvântate cu timp – bule de sticlă lucioasă umplute cu lumină. alerg prin tunelul căptușit cu imaginile copilăriei mele, cu limba scoasă după fulgii de zăpadă din piele. îi prind cu buzele mele albe, apoi îi zdrobesc în zgomot de pământ: unde este timpul meu? tălpile îmi ard viața, se luptă cu scările ușor curbate pe care urc apăsând întunericul în fundul unei vieți sau altceva ce îmi este complet necunoscut. ce prostie. scriu cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână desenez comoara mea de zile cu brațe scheletice, desene ca ale unui chirurg care și-a dat doctoratul în tehnici de meditații plastice imbecile sau poate chiar în scrâșnetul de dinți de-a lungul cicatricilor spinării mele înroșite de mușcătura florilor de mac. cum mai foșnește pielea ca un fir de iarbă uscată, și ce frumos crește altul ca o fâlfâire de aripi, uite uite cum despica munții până la umeri în înecatul și doritul meu roșu. cineva își înfige unghiile cu dinți în puținul din mine, ori în ce nu mai cred că mă va putea pierde – niște străini dintr-o oglindă ovală. mai sunt și niște fantome ca un abur palpabil (nu se pot strivi cu una cu două), vorbesc între ele obligându-mă să le înghit zgomotele stranii scoase din piepturile lor cave, translucide – o dată apoi încă o dată și încă o dată – le absorb respirațiile rotunde și lipsite de trup închise de prea multă vreme în colțuri cu botnițe mici. învinețită de spaimă, cu mâinile moi, tremur la gândul că zidul ar putea să se ridice printr-o tristețe crescută trup, afundându-mă într-un sfârșit care trebuie să se întâmple. ajung în sfârșit la mine. prin aer e târziu. s-a făcut sâmbătă. obosite, subtilele prezențe se destramă într-un bubuit stins. departe, cineva își dă seama că voi dispărea într-un pântec diurn. mi-a lăsat într-o zi pe noptieră un glonț pe care îl voi lua în călătoria din care nu vreau să mă mai întorc. iar toate câte vor rămâne aici se vor sfărâma în mâini dacă cineva ar apuca să le supraviețuiască. apoi, nimeni nu își va mai aminti nimic.

oglinzile oglindesc și noaptea, aceea, aceasta, aceea în aceasta, multiplicând perspectivele mele vane.

Reclame