Împlinitor

Cementerio de Comillas, Ángel Blanco de Llimona.jpg

te-aș fi pictat pe smalțuri fine,
într-o biserică cu sfinte fețe –
ce-n demnitate stau, cum se cuvine –
purtând o spadă-naltă de-o mare frumusețe.
e rece viața-n umbra ei mereu.
mă-ntorc acum la zborurile vechi
și vocea stinsă nu-mi mai sună,
doar chipul mi se-apleacă lin peste fântână,
spre-o rugă despărțită-n noapte în lumină.
tu lângă mine-auzi ceva? m-auzi rugându-te cumva?
tu poate mă auzi plângând; căci plâng.

dacă ai fi știut cum este să ai brațe doar pentru a strânge cu ele tăcerea, viața hrănită de existența unui cineva, ori ceva mult mai puternic sau mai bun decât tot ce aș putea deveni sau avea vreodată de una singură – culoarea îmbibată-n liniște, lumina cu muzicile ei, întunericul din adâncul uriașei mele disperări,
poate dacă ai fi simțit și tu mușcătura turbată a despărțirii, odată cu sunetul pașilor ce se îndepărtează atunci când cineva ori ceva moare, lăsându-te mut la țărmurile vieții crude, umblând din loc în loc – gol deplin ieșit din veșminte sub crunte-nstrăinări când ploaia cade nesfârșit pe zidurile-ntunecate,
poate dacă ai fi simțit și tu anestezia impersonală a medicamentelor atunci când nu le mai dorești salvatoare prin negare – nu mai vreau nimic, nu mai prefer nimic, nu mai există nimic de care să fug,
poate dacă am fi putut sta și noi de vorbă cu statuile smerite de la înălțimile lor, despre spectacolul etern al vieții și-al morții așa cum îl văd ele neschimbat de decenii cioplite-n stâncă,
poate dacă aș fi putut înțelege alergarea nopții după ziuă, și a zilei după noapte, doar ca un joc nevinovat al luminii și al întunericului, nu ca pe un semn terifiant al trecerii timpului, al alergării începutului către sfârșit, ale truditelor noastre picioare…
poate dacă ai fi simți și tu greutatea genunchilor în piepturile pietrelor străine, urmelor lor dureroase lăsate în pământ – fără ca buzele tale palide să mai comită păcatul,
dacă ai ști și tu ușurătatea zborului de deasupra umbrelor pământului – ce-n vântul de la răscruci și-n drumuri cerc rostul meu se zbate -, poate că atunci primul tău gând ar veni spre mine,
poate atunci ultima ta apariție ar fi gândul frumos rotunjit și plin de mine, poate doar atunci, când visul se va-mplini pe sine, ți-ai putea ține promisiunile din început în început, prin reîntoarcerea ta toată din bolta cerului bătrân,

și de-aș putea

să îmi petrec veșnic viața la fereastră, să rămân așa încremenită, ca umbra unui singur copac vizibil dintr-o pădure adâncă, ori susur de fântână să fiu, recirculând nesfârșitele picuri din mine – conținutul deplin al trăirilor -, găsindu-mi în fiecare cădere fluidă, ritm monoton în pentru totdeauna și dincolo de întotdeauna al acestui înalt incert,

și-apoi să fim purtați din nou de-adâncuri pe-o luntre-n zare,
așternuți ca regii-n nesfârșit, într-un apus de soare.

photo: ”Guardian Angel” – sculpture, modernist style, around 1894-1895
by Josep Llimona i Bruguera – It’s erected over the walls of an old ruined Gothic church in Comillas (Cantabria, España).

Reclame