Însemnările lui Malte Laurids Brigge – Rainer Maria Rilke, n. 4 decembrie 1875

Rainer Maria Rilke se naște iarna, în zodia capricornului, în ziua a patra a lunii decembrie, și-i botezat în preajma Crăciunului anului 1875 în Praga, sub șase nume: René Rainer Karl Wilhelm Johann Joseph și Maria, aceasta din urmă fiind numele nașei sale.

Însemnările lui Malte Laurids Brigge.JPG

(my photo)


Document al unei crize existențiale și totodată al unei crize a artei, ”Însemnările lui Malte Laurids Brigge” se prezintă ca un roman-jurnal aparte, straniu și tulburător, pentru ca toate trăirile misteriosului erou solitar, care-l susțin și-i întrețin substanța, se rotesc, obsesiv, în jurul acelui deznodământ ascuns, de care Malte nu s-a putut apropia: momentul propriei sale prăbușiri, adică al morții sale.Rainer_Maria_Rilke

Rainer Maria Rilke după un desen de Emil Orlik (1917) – source

Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit și, după ce a eșuat în cariera militară, a devenit funcționar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), o femeie dominantă și autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi. În urma eșecului profesional al soțului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate și, pentru că nici visurile ei privitoare la viața de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.

 Rainer Maria Rilke – Für Frau Pia Rilke  Image source – Rainer Maria Rilke and his father Josef Rilke (1839–1906), circa 1884 – Image source

Nici relațiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoționale, mama sa l-a legat de sine pe René (al cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forțându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat cu rochiță.

Rilke_1878.PNG

Maria Rilke Rainer (1878/1879), la trei ani – source

La presiunea părinților, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice și pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o școală militară, cu profil real, (școala de cadeți din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filozofia la Praga și la München.

Young Rilke at the Sankt-Pölten military academy - Image_s source

 Young Rilke at the Sankt-Pölten military academy – Image’s source

După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.

 1897-1902: Anii de dezvoltare

În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé (1861-1937), 150px-Salome1914o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud.

La moartea lui Lou Andreas-Salomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că:

(…) se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață…

În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuință în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni.

În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soții Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi (27 aprilie), când patriarhul literaturii ruse împlinise 71 de ani. Amintirea aceasta îi va rămâne de neuitat ca și întâlnirea cu celebrul pictor Elia Repin sau cu Leonid Pesternak, care a avut loc Petersburg. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, traversând țara de-a lungul râului Volga.Lou_und_Rilke_in_Russland_1900

 Lou Andreas-Salome and Rilke in Russia, (1900) – source

Veroeffentlichung-NUR-mit-Berichtersta-5.jpg

Rainer Maria Rilke auf einem Ölgemälde von Leonid Pasternak, 1928 –  source

În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler în localitatea Worpswede. Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul Secession (Jugendstil).

Rainer_Maria_Rilke,_1900

Rainer Maria Rilke in 1900, aged 24 – source

În Sala Albă a casei sale organiza în fiecare duminică întâlniri cu artiști, în special cu Otto Modersohn, Paula Modersohn-Becker, Carl Hauptmann și cu sculptorița Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972).

Rainer Maria Rilke and Clara Westhoff in Rome, 1903 – source – Clara mit Ruth – source

1902-1910: Perioada mijlocie de creație

Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge).

Până la apariția acestei cărți stranii, greu de integrat într-o anumită categorie în acea vreme, literatura intrase în valul unor mari prefaceri, evident în toate domeniile creației. Din întreaga operă se degajă o atmosferă apăsătoare, specifică lumii care se stinge, obiectele și clădirile fixate de ochiul eului receptor al scriitorului reprezentând și ele semnele unei existențe în dezagregare. Însemnările lui Malte Laurids Brigge reprezintă radiografia unor stări sufletești, a unor atitudini existențiale fundamentale, provocate de impactul dintre conștiință sau fluxurile sale mai profunde, cu unele evenimente-limită.

Anxietatea, frica, singurătatea, melencolia, tristețea, iubirea, starea de perplexitate sau de groază în fața morții, constituie universul afectiv prin care Malte privește lumea prezentă, ca anii copilăriei lipsiți de tandrețe, umbriți de spaime, boală și singurătate.

Însemnările lui Malte Laurids Brigge este un roman al privirii:

,,Am fost plecat în oraș. Am văzut: spitale.Am văzut un om care se clătina și s-a prăbușit. Oamenii s-au adunat în jurul lui, asta m-a scutit să văd restul. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de-a lungul unui perete înalt și cald pe care-l pipăia din când în când, parcă pentru a se încredința că se mai află acolo.”

[pagina 27]

Când se oprește asupra fizionomiei umane efectul de stranietate este uluitor:

,,Există o mulțime de oameni, și încă mai multe fețe, căci fiecare are mai multe. Sunt oamenii care poartă aceeași  față ani de zile. Ea se uzează, desigur, se murdărește, se rupe pe la încrețituri, se lărgește ca o mănușă purtată în călătorie. Sunt oameni simpli, economi; n-o schimbă; nici măcar n-o dau la curățat. E destul de bună pentru ei. Și cine ar putea să le demonstreze contrariul?”

[pagina 28]

Simțurile lui Rilke culeg totul, senzațiile se intensifică până când se creează o stare halucinantă:

,,Tramvaiele se năpustesc în odaia mea. Automobilele trec peste mine. Se trântește o ușă. Undeva, un geam cade zornăind, aud cum râd cioburile mari și cum chicotesc țăndările mici. Apoi, deodată un zgomot surd, mai înfundat, din cealaltă parte, din interiorul casei. Cineva urcă scările. Se apropie, se apropie neîncetat. E aici, de mult e aici, trece mai departe.”

[pagina 29]

Se știe că întreaga copilărie a lui Rilke a stat sub zodia apăsătoare a anxietății provocate de o sănătate fragilă, de boală și de lipsa de tandrețe a părinților. Bolnav, Malte reface printr-o developare târzie anii înfricoșători de început:

,,Febra răscolea în mine și scotea la iveală din străfunduri experiențe, imagini, fapte despre care nu știam nimic; zăceam acolo, strivit de mine însumi și așteptam clipa când mi se va porunci să le aștern din nou în mine, în ordine, la rând. Am început, dar totul creștea în mâinile mele, se ridica împotriva mea, era mult prea mult. Apoi m-a apucat furia și le-am azvârlit în mine, în grămezi, și le-am îndesat laolaltă, dar nu mă mai puteam reînchide. Și-am început dintr-o dată să țip, pe jumătate deschis cum eram, să țip, să țip. Și când am început să privesc, i-am zărit adunați în jurul patului meu și-mi țineau mâinile, și era acolo o lumânare și umbrele lor mari se mișcau în urma lor. Și tata mi-a poruncit să spun ce se întâmplase. Era o poruncă prietenoasă, dată cu jumătate de voce dar, oricum, era o poruncă. Și el deveni nerăbdător când n-am răspuns. Maman nu venea niciodată noaptea – sau ba da, o dată a venit.”

[pagina 34]

Culoare, miros și lumină:

,,Bulevardul St. Michel era gol și larg, și înaintam ușor pe panta sa domoală. Sus se deschideau obloanele cu sunete de sticlă și lucirea lor zbura ca o pasăre albă deasupra străzii. Trecu o mașină cu roți de culoare roșie deschisă; mai departe, mai jos, cineva purta ceva verde luminos. Caii alergau ]n hamuri strălucitoare pe drumul proaspăt stropit. Se stârnise un vânt nou, blând și totul se înalță: mirosuri, chemări, clopote.”

[pagina 36]

Traumele mari generatoare de spaimă apar în lumina tare a zilei sau în întunericul dens.

,,Păzește-te de lumina care face spațiul și mai găunos; și nu privi împrejur să vezi dacă nu cumva o umbră se ridică în spatele veghei tale, ca un stăpân.”

[pagina 41]

Rilke despre sine (Malte) în nopțile tăcute ale copilăriei:

,,O, noapte fără obiecte. O, fereastră oarbă către afară, uși ferecate grijuliu, tradiții vechi preluate, neînțelese întru totul. O, liniște din casa săracilor, liniște din antreuri, liniște sus pe înaltul tavanului. O, mamă; o, tu, singura care ai transfigurat această liniște, odinioară, în timpul copilăriei; tu care  iei asupra ta spunând: nu te înspăimânta, sunt eu.”

[pagina 42]

Romanul se deschide cu unele fragmente despre solitudine, nebunie și moarte și se încheie cu o parabolă despre iubire, neiubire și aspirațiile sale spre Absolut. Relația stabilită de Rilke între iubire și moarte de configurează într-o ecuație originală:

A iubi înseamnă a trece, a iubi înseamnă a dura.

Autorul  Însemnărilor lui Malte Laurids Brigge pleacă de la premisa că fiul risipitor a fugit de acasă fiindcă nu voia să fie iubit. Acolo între ai săi toată suflarea din jurul său, oameni și câini, îl copleșeau cu o imensă dragoste, dar el nu iubea pe nimeni și comportarea sa înșelătoare i se părea de neiertat.

Dacă a iubi înseamnă a trece, rămânerea fiului risipitor în sânul familiei ar însemna moartea, iar uitarea ar purta în sine gândul eternității. Așa s-ar părea. De aceea fiul risipitor pleacă, se refugiază în reverie, în uitare, în studiu, în credință. Fiul risipitor de întoarce acasă copleșit de nostalgia începuturilor găsindu-i bătrâni și pe oameni și pe câini; doar un ins foarte bătrân l-a recunoscut, l-a recunoscut fiindcă tocmai l-a iubit.

Aspirația ființei umane spre Absolut, susținută de o iubire intensă, trebuie să rămână neștirbită, chiar dacă Absolutul reprezintă o miză necunoscută a vieții.

2286

A 1902 portrait of poet Rainer Maria Rilke by Helmut Westhoff – Image’s source

Tot Parisul i-a prilejuit și întâlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului.

În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui.

rilke-rodin-meudon-1905

Rilke i Auguste Rodin, Meudon, rok 1905, fot. Albert Harlingue / Roger Viollet – Image’s source

Fără îndoială că Rilke era un om foarte discret și arareori s-a plâns de măruntele sale suferințe provocate de cei care l-au protejat și pentru care a fot uneori nevoie să se ”cheltuiască” prin scrisori de mulțumire, versuri dedicate sau, în privința doamnelor bogate, mici acte de galanterie sentimentală.

,,Am crezut mereu că cineva mi-ar veni în ajutor. Ceea ce m-am rugat seară de seară stă în fața mea, în propriul meu scris. Acel ceva l-am transcris din cărți în care l-am găsit ca să-mi fie foarte aproape și să se desprindă din mâna mea ca ceva al meu. Și vreau să-l scriu acum încă o dată îngenunchind în fața mesei mele, vreau să-l scriu, căci așa îl păstrez mai îndelungat decât dacă îl citesc, și fiecare cuvânt durează și are timp să se stingă.

,,Nemulțumit de toți și nemulțumit de mine, aș vrea să mă răscumpăr și să mă mândresc puțin în liniștea și singurătatea nopții. Suflete ale celor pe care i-am iubit, suflete ale celor pe care i-am cântat, întăriți-mă, sprijiniți-mă, depărtați de mine minciuna și aburii corupători ai lumii; și Tu, Doamne, Dumnezeul meu, acordă-mi harul de-a crea câteva versuri frumoase, care să-mi dovedească mie însumi că nu sunt ultimul dintre oameni, că nu sunt mai prejos de cei pe care-i disprețuiesc.”

– [pagina 29]

Nu se poate contesta faptul că despărțirea de Rodin, de pildă, l-a durut foarte puternic. Între septembrie 1905 și 12 mai 1906 a fost secretarul benevol al sculptorului francez, perioadă în care a strâns toate informațiile necesare pentru cele două conferințe pe care i le-a consacrat. Dar marele artist care reprezenta pentru Rilke nu numai arta sublimă, ci și forța și tenacitatea de-a o realiza, și-a pierdut răbdarea, iar ruptura dintre ei a fost iminentă. Într-o scrisoare din 12 mai 1906, Rilke își mărturisește întreaga durere sculptorului admirat:

,,Iată-mă alungat ca un servitor hoț din căsuța unde odinioară prietenia dumneavoastră m-a instalat cu atâta delicatețe… Sunt profund rănit. Dar vă înțeleg. Înțeleg că organismul înțelept al vieții dumneavoastră a trebuit să respingă imediat ceea ce i se părea dăunător pentru a-și menține intacte funcțiile; a;a cum ochiul respinge obiectul care-i jenează vederea… Nu vă voi uita niciodată.”

Este adevărat că s-au revăzut mai târziu, dar relația dintre ei nu a mai ajuns la amiciția afectuoasă din anii de la început.

O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate.

Scrisori către un tânăr poet – Rainer Maria Rilke – [pagina 19]

Așa îi scria într-o scrisoare din 17 februarie 1903 fostului său coleg de școală militară, Franz Xaver Kappus, bănățean de origine, născut la Timișoara întâlnim o afirmație elocventă:

Iar în scrisoarea din 23 aprilie 1903 îi scria:

”Dacă e să spun de la cine aflai câte ceva despre esența creației, despre adâncul și eternitatea ei, nu sunt decât două nume pe care le pot pronunța: acela al lui Jacobsen, al marelui poet, și cel al lui Auguste Rodin, al sculptorului fără seamăn printre toți artiștii care trăiesc astăzi.”

Scrisori către un tânăr poet – Rainer Maria Rilke – [pagina 24]

Scrisori catre un tânar poet - de Rainer Maria Rilke

my photo – (cartea am găsit-o de cumpărat într-un anticariat)

Das Stunden-Buch (Cartea orei) este o colecție de poezii. Colecția a fost scrisă între 1899 și 1903 în trei părți și a fost publicată pentru prima în aprilie 1905 la Leipzig. Cu un conținut de vis, neo-romantic, Cartea orei este ca cea mai importantă dintre lucrările sale timpurii.Stundenbuch
Lucrarea i-a fost dedicată lui Lou Andreas-Salomé.

Das Stunden-Buch Title page from the 1920

Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 și terminat în ianuarie 1910.

1910-1919: Frământări interne și externe

În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.

După apariția „Însemnărilor…” Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.poeme Rainer Maria Rilke - Noiembrie.jpg

my photo – (cartea am găsit-o de cumpărat într-un anticariat)

Editura Paideia. Conține: Cântecul de dragoste și moarte al stegarului Hristof Rilke care a fost pus  la dispoziția editurii din arhiva familiei; Cartea orelor, cartea a treia, Despre sărăcie și moarte fiind publicată pentru prima dată în ,,Ființa Românească”, Revistă de cultură, Nr. 6 Paris, Fundația Regală Universală Carol I, 1967


Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard.albert-lasard_5Image’s source

by Lou Albert-Lasard.jpg

Portrait de Rainer Maria Rilke, (vers 1920), by Lou Albert-Lasard

La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat și a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucție de bază. Prin intervențiile unor prieteni influenți, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră.

_500

Image’s source

Rilke a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moșia Böckel din Westfalia, aparținând lui Hertha Koenig.

Experiența traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neșterse ale spaimelor pe care le-a resimțit în școala militară, l-au adus în pragul unei muțenii poetice aproape complete.

1919-1926: Operele târzii

Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuință care să fie atât potrivită cerințelor sale, cât și suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile.

Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio, Locarno și Berg am Irchel. Abia în vara anului 1921 și-a găsit o locuință convenabilă în turnul castelului din Muzot (în franceză Chateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis.11

În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea și i-a pus-o la dispoziție poetului fără a-i cere chirie.

A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.

Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925.

Rainer Maria Rilke credea că fiecare om se simte să moară de propria sa boală, nu de una comună, serială, n-a dorit să afle niciodată cauza reală a sfârșitului său.

Până în ultima clipă, când durerile care-l copleșiseră au devenit foarte crâncene și a fost nevoit să i de administreze calmante, a preferat să moară cu gândul că s-a infectat cu ghimpele unui trandafir.

11_1280

O viață de poet s-a închis astfel cu o moarte de poet.

Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie.

Rainer Maria Rilke a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, de lângă Montreux,

w2I1qf6wbmo1_1280

Sanatorium Val-Mont, Switzerland. Rilke died here in December 1926. Image’s source

iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul bisericii solitare din Raron de pe valea Rhonului în sânul naturii

280

_540

The grave of Rainer Maria Rilke in Raron, German or Swiss postcard ca 1940 – Image’s source

Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte:

Rose, oh reiner Widerspruch Lust

Niemandes Schlaf zu sein unter soviel

Lidern

Trandafir, pură neunire, desfătare,
Al nimănui somn să fii sub atâtea pleoape.

rilker

Rilke’s grave in Raron, Switzerland – Image’s source

Rilke știa că versiunea sa despre parabola fiului risipitor este ambiguă. Misterul este risipit printr-o mărturisire a scriitorului prezentă într-o scrisoare către Lou Andreas-Salomé:

,,Am avut ambiția să învestesc întregul meu capital într-un lucru pierdut; pe de altă parte, valorile nu se evidențiau decât în această pierdere și, de aceea, îmi amintesc mult timp că Malte Laurdis nu mi-a apărut ca o dispariție, ci mai degrabă ca o înălțare întunecată și ciudată, spre un loc pustiu și abandonat al cerului.”

Paul Zech – Rainer Maria Rilke [pagina 155]


Nici nu știu cum simt și nici măcar nu știu dacă mai sunt aici acum când scriu și nu cumva am rămas acolo, strivită între spațiile dintre rândurile acestei cărți atât de intensă și zbuciumată. Mă simt năucită, sau e doar entuziasm în toată starea aceasta, nu știu… De fapt cred că sunt mai mult temătoare, da, temătoare să continui să citesc această carte deoarece știu că o voi termina, iar sentimentul familial, straniu și nedrept, roade în suflet încă de pe acum cu neputința de a nu putea opri ceva atât de grav, puternic și de frumos. Este oare această oprire o modalitate de a simți un moment de grație pe care l-aș putea asemăna cu fericirea? sau nu, mai bine cu încântarea?… sau… ori cu… sau… da, să mă simt și mai bine, ba chiar mai mult: să mă simt mai liniștită sau cel puțin să simt că îmi doresc să mă simt mai liniștită?! Este de înțeles cum de nu reușesc să dau fericirii un alt nume – Rainer Maria Rilke – este cel mai frumos și cel mai dureros scriitor dintre toți cei pe care i-am citit până acum. Este pur și simplu frumos, are genul acela de nebunie domoală și molcomă, este cel mai bun observator al naturii umane așa cum nu am mai întâlnit până acum la nimeni. Scrierea lui este evident marcată de un veșnic moment de spaimă, de momente de întuneric adânc și disperare; pe toate acestea le-a redat cu o grație desăvârșită, nu mi-a invadat sufletul cu brutalitate, ci mi-a dat senzația identică cu cea resimțită într-un moment de revelație, proiectam cu ochii minții întregul moment trăit de el și de multe ori aproape că știam la virgulă ce simte. Detaliile lui Rainer Maria Rilke sunt altfel, atipice, stările sunt diferite, oricare, nu, toate descrierile sunt aproape reale. scrierea lui m-a învins… m-a făcut să plâng, mi-am mușcat pumnii, m-am agitat, am băut o gură cu apă, m-am simțit obligată să recitești pagini întregi ca să resimți din nou și din nou pulsul acela care dă viață acelor cuvinte ca mai apoi să le îmbrățișezi, să le respiri cu senzația că nimeni, niciodată, nu mă va putea smulge de acolo, că pot să rămân împreună cu el și în durerea aceea cumplită, pentru totdeauna. Probabil că fiecare nouă carte pe care o voi citi va fi o carte a regăsirii. Nu voi înceta să caut (fără să știu ce caut). Voi spera, fără să cred în speranță, dar conștientizând că, poate, aș putea găsi ceva în care să mă regăsesc și din care să îmi doresc mai mult – din mine să îmi doresc mai mult. Îmi doresc să îmi surprind speranța în care nu am crezut niciodată, să îmi omor propria nehotărâre și să cad la picioarele senzației aceleia că tot ceea ce mi se întâmplă este pentru că trebuie și pentru că … iată, mă (re)cunosc, pentru că, iată, știu dezolant de bine cum urmează să se desfășoare acțiunea în sine, chiar dacă este unică, inedită și copleșitoare și pentru că nu voi mai reuși să găsesc în mine disponibilitatea de a mă detașa de personaj, ci voi fi una cu acel om în toate trăirile lui și pentru că mă voi recunoaște în durerea aceea sfâșietoare și voi reuși, la naiba, să știu și eu ce este cu mine așa de una singură, de capul meu, să mă identific cu ceva, să-mi regăsesc eventual zâmbetul sau să-mi desprind degetele încleștate dureros pe marginea patului, să pipăi și eu zidurile de-a lungul lor, moartea, ușile, ferestrele, iubirea, oamenii, zgomotul, simptomele, imaginile, rătăcirile, lumina, umbrele, întunericul, închipuirile, groaza, culorile, timbrul vocii, gesturile lor, gesturile toate, faptele, furia… Totul! Dar să ajung la sfârșitul acela, odată pentru totdeauna. Rainer Maria Rilke este ca iubirea mea adevărată de care nu am cum să mă despart. Iubire pe care o zidesc și o zdrobesc în trăirile mele cele mai cumplite, zi de zi. Cu Rainer Maria Rilke și cu iubirea mea mă văd îmbătrânind la gura unei sobe purtându-i după mine peste tot, până și prin bucătărie în ziua când voi ajunge să știu și eu să gătesc, vorbind cu ei, râzând, plângând, visând într-un fotoliu cu ochelarii alunecați de pe nas și cu pastilele de supraviețuire alături. Povestea lui Malte Laurids Brigge este o mărturisire autobiografică, un dureros camuflaj. Viața lui Rainer Maria Rilke, trăită și retrăită aproape moment cu moment de când era mic, apoi crescând odată cu teama, teama aceea hidoasă care încolțea în el din bulbul însămânțat încă de la naștere, hrănindu-se cu sângele lui, înfășurându-i-se pe după cap, de trup, de carne și de oase, până i-a deformat rațiunea paralizându-i aproape orice victorie. Înspăimântat de propria-ți moarte, ai fost Rainer Maria Rilke! Înspăimântat firesc și de viață ai fost și de clipa aceea de grație pe care nu ți-o poate oferi nimeni și nimic atunci când aerul se isprăvește. Și eu știu cum este să îți fie teamă. Iată, abia în aceasta constă clipa mea de grație, clipa de acum. Frica îmi învinge toate ipotezele, frica mă ajută să înțeleg și efemerul, frica îmi acceptă și acceptă tot fastul acestor senzații aproape sinistre pline de ecouri, puțul acesta în care foșnește sufletul meu ca un azil de nebuni, obosit fiind de viața mea. Ca să ajungi la iubire, trebuie să te temi. Cred în asta.

Aceasta a fost efectul.

– 23 Ianuarie 2017

1

,,Nu trebuie niciodată să încetezi a dori. Cred că nu există împlinire, dar există dorința care dăinuie îndelung toată viața, astfel nu poți aștepta împlinirea.”

[pagina 48] – Însemnările lui Malte Laurids Brigge –  de Rainer Maria Rilke

Reclame