Oneirosime (3) – Alb vag de iarnă în negru opal

Oneirosime (3) - Alb vag de iarnă în negru opal.jpg

Oneirosim – Pen & Ink and Leaves, my drawing, my photo


Și iată că, în momentul în care mă pregăteam să îmi vorbesc tocmai despre mine, îmi apare în fața ochilor pădurea cu întunecimea ei tremurândă, dar acum era mai misterioasă. Purta peste profilul frumos și țeapăn un giulgiu de mătase în fir brodat cu nuanțele abisului. Pe inelarul mâinii stângi se odihnea un fluture albit vag de iarnă care își desfăcea incomplet aripile libere. Cu fața mea lipită de fața ei, privind-o în adâncul ochilor, vedeam și eu aceleași peisaje imposibile și existente. Auzeam bătăile stinse treptat ale unor clopote care pândeau liniștea din spatele unor ziduri – grotele fricilor mele. Sufletul meu călătorea de-a lungul visului plutind într-o imensă liniște. Simțeam în adâncul meu toți acei arbori care mă înveșmântau în penumbre. Mă simțeam ca cineva care nu există. Răcoarea pământului îmi împleticea sufletul printre rădăcinile moarte ale amintirilor; doar pădurea îmi era atât de aproape. Nu mă mai durea nimic. Dinaintea celorlalți ochi ai mei se afla doar visul acestui nimeni care exista, dar în care mă simțeam ca picătura de sunet căzută într-o clepsidră imperfectă – viața mea ca o lungă înșiruire de peisaje exterioare nu mai avea de multă vreme un lăuntru.

Îmi era bine. Uitasem de timp. Spațiul acela imens, liniștitor și misterios se pitise în sufletul meu. Dincolo de acei arborii exista și altceva care merita visul meu rotund din care priveam marginile neatinse de dorințe și nici de speranțe – eram doar simplă, liniștită că pot cădea în sfârșit în acea lume dintr-o altă lume.

Pe zidurile camerei mele, dimineața e o umbră de lumină moale ca o draperie. Visul nu mai are motive să existe. Lumea mea interioară a devenit dureros o realitate exterioară. Tihna încremenită a pădurii, ritmul intim al sevelor; înserarea lentă a sângelui meu alb, întristările îndepărtate, tăcerile cerului de culoarea cenușei, foșnetul ritmat și inutil al frunzelor, picătura de viață din mine, zările sunetelor, boarea formelor, orchestrele adormite – toate acea libertate izolată, adâncă și monotonă, într-un spațiu unde timpul nu știe să curgă, spațiul dincolo de linia ultimă a orizontului, dincolo de orice linie… acolo unde nu mai există nimic, dar mulțumită fiind de a nu fi nimic – doar acolo m-am considerat nemuritoare strivindu-mi cu mult dispreț propria suferință.

Ochii mei, despre care știu că sunt negri, au în ei auzul nedorinței de a accepta acest absurd real în inerția mea rotundă, albă și înaripată…

Nimic mai mult… Da, nimic altceva…

Reclame