În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade – de Maitreyi Devi

_În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade - de Maitreyi Devi

(my photo)


Prima replică la romanul ”Maitreyi” 
Poeziile pentru Mircea
Biografia autoarei
Confesiuni ale familiei
Corespondență, fotografii
Ediție de lux. Editura TAJ, București 2012
Coperta și îngrijirea ediției, traduceri, note, interviuri și cuvânt înainte: Adelina Patrichi

Pe coperta frumoasă, cartonată, în facsimil, câteva din cuvintele disperate pe care Maitreyi le-a scris lui Mircea în grabă pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase), pentru a-l avertiza că părinții ei aflaseră despre povestea lor de dragoste.

Mircea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea și că într-o zi doar m-ai sărutat din întâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea și știa tot… Mircea, prieten bun, adio.

O sublimă artistică a disperării. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Cartea are și o semnificație filozofică; este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci și, într-un fel, lipsită de sens.

⎼ Sergiu Al-George

Maitreyi Devi (1914 – 1989) a fost o poetă și romancieră născută în statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta. Versurile ei au fost elogiate de Rabindranath Tagore, a cărui protejată literară a fost. A primit cel mai important premiu indian pentru literatură, a deschis un orfelinat, a luptat pentru reforme sociale și protecția mediului.

În 1929, Maitreyi Devi l-a întâlnit pe viitorul scriitor român Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și era găzduit de acesta. Legătura de dragoste dintre cei doi a fost sursa de inspirație a romanului eliadesc Maitreyi.

Maitreyi a fost neplăcut surprinsă de această relatare și a scris propria sa versiune a întâlnirii: Na Hanyate, în limba bengali, sau Dragostea nu moare, în românește.

În această lucrare, Maitreyi dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul lui Eliade.

Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învățat a uita
În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.

⎼ Maitreyi Devi –
[pagina 20]

Copac fără frunze

Adesea visam, Doamne, visam
că un copac fără frunze
în jungla din inima mea sălaș își făcea.
Și acolo sta, ca un stâlp indicator,
cu capul sus, fără glas.

Și nu trebuia să-l ud la rădăcină,
ori flori să-i cotropesc ramul,
păsări pe creangă să facă popas,
să-și facă cuib moale, să-și înalțe tril,
bucurie ori strigăt de jale.
Mai sunt atâția, vai, atâția alți copaci,
cu brațe-ntinse,
cu crengi prinse în vițe,
și înfloresc în fiecare zi.
În astă junglă însă
ce picotea în soare
în văzduhul cu parfum de floare
o scânteie porni,
se făcu vâlvătaie
și flacăra-mi înghiți
copacul cu crengi goale.

Cine își închipuia
c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă așa
o junglă întreagă, cu-n foc
ce-n grabă, în câteva clipe
tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.
Unde să-mi mai caut nectar?
Pe unde s-apuc?
Arată-mi un drum, un hotar…

28 noiembrie 1972

[pagina 23]

Să te mai văd odată

Lasă-mă să te mai văd o dată.
De-aici eu nu mai fac un pas,
e-o promisiune dată.
Apele negre leagănă sălbatic
valuri dănțuind ațâțat.
Nu, nu e oceanul
acela știut și albastru,
e cel negru,
ca sângele vechi înghețat.

O să stau nemișcată, copac,
și-o să trimit rădăcini
să străpungă pământu-n stomac.
Nimic nu va fi smuls,
nimic clintit din loc.
Ci forța o s-ascund,
mocnit să ardă-n foc.
Și n-o să frâng crengi vechi,
și frunza n-o s-o tremur,
ci ochii o să mi-i îndrept spre ram,
unde nu-s ochi și nu-s urechi
și nu sunt mâini, și nu-s picioare.
Am alunecat alene-n jos
în lumea de sub copaci.
Așa cum Natura urcă-n soare
și soarele coboară în Natură, și toate
capătă astfel însemnătate,
așa cum raza de lună
oglindită-n undă
adevărul nu poate să ascundă
și-l află în propria-i lucire,
și cum argila din care m-ai făcut
naște o alta și capătă menire,
dă-mi voie fără ochi să văd
adevărul cel de pe urmă.
Cu brațele în cer curgând,
când auzul mi se curmă,
și zăvor mi-ai pus în glas,
atâta mi-a mai rămas,
să văd cu trupul, cu toți porii.
Și s-ating norii într-o clipă
și liberă ca pasărea, ușor,
simțită ca și ea să zbor
fără picior, fără aripă.

12 decembrie 1972

[pagina 27]

El, și niciun altul

De ne-om mai vedea vreodată
vei tresări, de asta sunt încredințată.
Te vei întreba: ”Cine-i ea? Cine-i ea?”
Te vei ciupi și te vei întreba:
”Unde-i ea, cea care-n vise
la mine se-ntoarcea?
Nu-i o făptură adevărată?”
(…)
5 decembrie 1972

[pagina 35]

A avea și a nu avea
(…)
Și totuși cel de neatins
rămâne prins la orizont,
stea polară, punct de cleștar sclipind
peste pământul însetat de vară.
Așa că nu compar tăișul bont
al celor care vin cu cele ce dispar,
dar mă uimește ascuțișul
dorinței care taie-n carne vie,
deși e-nfrântă și o știe.
În zadar mă pun de-a curmezișul
căci struna-i moartă.
Iarăși nu voi plânge astă soartă
dar într-o zi m-oi lua la trântă
cu tot ce Universu-mi ia
și voi frânge, cu lacrimi de sânge,
totu-n calea mea.
Și sângele roșu, fierbinte
nu va porni înainte
ca râul spre mare,
ca să nu i se piardă
făgașul în zare.
În loc să curgă, va trebui să ardă,
urmă să facă pentru răul de jale,
albie adâncă să sape, pe care
n-o curmă nici Timpul ce vine la vale.

18 decembrie 1972

[pagina 39]

Diamante în fântâna timpului
(…)
E-ntuneric în speranță, ca și în disperare,
și stau pe buza din prăpastia vieții,
pe marginea umbrei stau în abis,
și nu văd bine de aici ce bucurii pot să mai am
și dacă e sau nu în van, dacă e aievea sau e-n vis.
(…)
18 decembrie 1947

[pagina 41]

Nu-i acoperiți pieptul

Aș vrea să văd dacă inima lui mai bate
Acest trup trecător
Păstrează în el sănătatea
Nemuritoare a unui întreg indestructibil
Ce cântă și merge
Pe o melodie imposibilă.
Încă mai ascult cântecele sale
Pe care nici o armă nu le poate străpunge
Și nici focul nu le poate arde.
Îl voi vedea încă o dată
Dincolo de marea de lacrimi.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 21]

Cartea de poeme de dragoste pentru Mircea,  a fost scrisă sub imperiul emoțiilor trezite de întâlnirea lui Maitreyi, la Calcutta, cu reputatul orientalist Sergiu Al-George, după 42 de ani de la desfășurarea evenimentelor descrise în romanul Maitreyi.

Sergiu îi povestește romanul Maitreyi, scris de Eliade, readucându-i astfel în suflet toată iubirea pierdută cu aproape o jumătate de veac înainte.

Atunci Maitreyi se apucă și ea de scris și, între 18 septembrie și 18 decembrie 1972, publică această primă replică literară la romanul lui Eliade.

Aditya Marichi înseamnă rază de soare (adityasoare, marichirază) și este inspirat de numele pe care tatăl ei, filozoful Dasgupta, i-l dăduse lui Mircea, considerând că, pronunțat în bengali, aducea cu numele Eliade Mircea.

Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972, imediat după ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie însă datează din anul 1947, când Maitreyi avea treizeci și trei de ani.

În timpul redactării cărții sale, Maitreyi Devi, nu-și găsește liniștea până când nu-și vizitează iubitul din adolescență, ajuns savant celebru și profesor erudit la Universitatea din Chicago.

În primăvara anului 1973, Eliade notează în treacăt ”evenimentul” în Jurnal. La sfârșitul aceluiași an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l drept ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau mama și sora lui Mircea Eliade.

În interviurile date atunci în România, Maitreyi a ocolit răspunsurile la orice întrebare referitoare la pasiunea tinereții sale.

A oferit însă revistei ”Tribuna” din Cluj un poem însoțit de următorul (scurt) comentariu:

Considerați aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele.

Poemul a fost tradus în românește de Lidia Ionescu.
Iată-l:

Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oțel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Dacă mă vei exila și mă vei trimite peste un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deșertul Saharei
Unde nisipul dușmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Și că tu ai fost cel care m-a învățat
Să trag la țintă fără greș.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 155]

Reclame