Rotund

Existența unui început își ițește făptura fragilă prin crăpăturile aspre ale cosmosului.

Alunec subțire și mai în adânc, respirând din bobul rotund cu aer.

Gândurile nu se lovesc de nimic și de nimeni, spațiile nu mai au ecou, cuvintele nu se mai satură de pieptănătura amintirilor, iar eu atârn în vasta singurătate a cerului, alcătuită din uitări și atenuări de un albastru spălăcit.
Un adagio se prelinge pe umerii rotunzi ai lunii, stelele, ca niște coconi transparenți își țin respirația în spirale nisipoase de lumină. Și încă mai aud în tâmpla stângă râsul tău dospind de secrete, clipele cu formele și culorile lor parfumate, mâinile noastre reci cu vene albastre, muzicile în care ne-am odihnit răsuflările, camera mea cu cele două uși, umbra trupului tău liniștit care stă în picioare la marginea patului meu uriaș, toamna cu ploile ambalate în celofan, fereastra cu visuri aromate din ceașca cu ceai Anotimpurile, gândurile cu sunetele dilatate în timp… toate zvâcnesc în cuvinte lipicioase pe cerul gurii,

toate urcă spre mine
iată-mă-s
am ajuns
am ajuns atât de adânc
în înalt
în nedefinit

Umbrele continentelor las dâre grele prin crăpăturile vieții, schimbând mereu și mereu și mereu răsăriturile. Zumzetul cosmic și-a găsit culcuș în amarul inimii, dar nu mai dau atenție nici măcar respirației mele care o fi rămas pe marginea unui pat de spital sau pe buza unei căni cu apă, în vreun colț de batistă zdrențuită, cine știe, poate peste pleoapele tale adormite, ori pe firul bolovănos al căderii în gol, poate că vizitează locuri necunoscute cu fel și fel de cuvinte mâncate pe întuneric. Dar cine-ar putea acum să le mai înghită pe toate? Ce bine este că nu ne mai consumam porțiile obligatorii de oxigen cu cel mai zdrobitor argument: Respiră!

Uneori, viața îmi pare ca o veșnică bâjbâială, o împrăștiere, cu toate acestea tinde grațioasă spre mine, împodobită în somptuoase brocarturi ale spiritului, atrasă fiind de acest centru în jurul căruia descriu mișcări eliptice și-ndepărtate, jelindu-mi cu însuflețire existența atâtor abisuri.
Îmi imaginez că tăiem luna în felii confiate, înfigându-ne dinții în cuvinte casante și dulci, îmi imaginez nopțile sufletelor noastre cu spinările încovoiate înainte de vreme, explodând în embolii cosmice pe la marginea lumii. Umbrele încep să dispară, simt că mă pierd treptat-treptat, până voi ajunge să devin vie, să trăiesc, să respir prin exterior, cu gâtul întins spre viață, ca spre un jug imens, fără urmă de tristețe și fără amintiri, cu toată masivitatea unei vieți simple – simțite cu mânuțele copilăriei care mototolesc rochia înflorată a mamei -, cu toată iubirea dorită și neîmplinită, cu toate slăbiciunile, muzicile și culorile, cu toate cuvintele și toate singurătățile mele publice.

începutul s-a născut
plecând
soarele adoarme în asfințitul pe care-l zăresc fără să-l am
cometele-trestii se sting în tot felul de întâmplări
în tot felul de constelații întunecate

The-Darkness-my-photo-Jurnal-Noiembrie-wp..jpg

The Darkness – (my photo)

visele plutesc prin noaptea profundă ca pe o câmpie umedă și lugubră
nu voi avea tot timpul din lume pentru a aștepta măcar unu-napoi
curând voi plonja din nou spre pământ
dureros
mă-nfășor
cu părul în vânt
pe firul subțire-al clepsidrei
și mai în adânc
ca o plecare-ntr-o doară
exod
pentr-o ultima gură de aer
din bobul rotund

 

YouTube


9 gânduri despre “Rotund

    1. Pentru anumite simțiri (culmea, mai mult acelea care dor) cuvintele se împletesc într-un mod neașteptat.. până și tăcerile ne sunt altfel. Acest lucru se întâmplă cu toată lumea, dar nu aș putea spune dacă acestă întâmplare este bună sau rea.
      Mulțumesc mult pentru poposire, ❤mulțumesc și pentru aprecieri, Oana!❀ Mă simt onorată!

      Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.